Umila existenţă a conştiinţei

Nu trebuie să justific de ce este corect şi drept ceea ce scriu, cum nu trebuie să mai rămân în viaţa unui om dacă nu mă mai simt confortabil acolo. Cu cât am impresia că înţeleg conceptul de viaţă, cu atât îmi doresc mai mult să fiu un om mediocru. De ce la majoritatea scriitorilor şi geniilor le lipsea o doagă şi erau depresivi? Dacă deţineau o sursă inepuizabilă de concepte şi secretul inaccesibil pământenilor, de ce nu se adaptau?  Am simţit şi eu acea durere pe care o simţi când încerci să storci ce e mai bun din talentul creator. Cine nu a simţit asta pe “propriul suflet” nu are cum să înţeleagă şi poate crede liber că sunt pure aberaţii. Acum inspir adânc şi nu mai judec nici măcar pe cel ce îmi e suflet pereche. Libertatea e de neatins, conştiinţa nepătată!

Advertisements

Când micile neîmpliniri umbresc fericirea cea mare

…și noaptea e cel mai bun sfeșnic care îmi da prilejul să schimb asta măcar pentru un moment. S-au schimbat multe lucruri într-un an, iar daca în naivitatea mea am curajul să spun că până la vârsta de 18 ani am pipăit fericirea, ba chiar am și gustat din ea, atunci bravo mie, no?! Cam despre asta e vorba aici… Despre faptul că mai sunt momente ca ăsta, târziu în noapte, când realizez că grijile de zi cu zi (acești mici monștrii insistenți) sunt zmeii din basmul meu, sunt raufăcătorii din filemele cu Superman si lista continuă! Aceste griji mă împiedică să trăiesc fericirea de la sfârșitul poveștii. Ca si explicație, nefericirea mea ar fi datorată furiei zeilor care vad continuutatea fericirii mele ca pe o ofensa adusa acestor prințese care au parte de ea doar în final și restul e pauza… Sau can can. Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare!

4 luni şi 10 zile

Într-o după-amiază liberă de luni (paradoxal, dar trăim în Romania..) doar muzica bună şi o cafea tare mă mai pot ţine pe linia de plutire.  Căci rău e să ai în preajmă oameni care te calca pe nervi, dar mai rău e fără rău… Şi când mă macină singurătatea, greu e să nu mă dau cu capul de pereţi, greu e să nu apuc câmpii! Sufăr de o groaznică lipsă de atenţie, iar în momente ca ăsta, mă simt inutilă. Şi aşa apare inevitabila întrebare pe care orice fiinţă muritoare care nu a atins încă iluminarea şi-o pune: Cum ar fi dacă n-aş fi? După ce în urma unor discuţii cu mine însămi şi cu cei din jur am înţeles  că ultimele 4 luni m-au adus într-o stare în care nu mă mai regăsesc, m-am hotărât că ar fi timpul să mă caut prin TRECUT. Şi am recapitulat fiecare moment în care ai plecat over and over again luând cu tine câte o bucăţică din mine, şi am dat de un puzzle încurcat format din nişte piese dezordonate până la haos. Mai rău e că lipseşte piesa de rezistenţă. TU! Rezolvarea? Există, bineînţeles… Mereu e o soluţie. Dar ce se întâmplă când cade bariera sorţii în calea tuturor planurilor şi dorinţelor mele? Acel orgoliu care opreşte confesarea.. acel orgoliu fără de care  m-aş putea reîntregi într-o secundă… Se întâmplă suferinţă, se întâmplă forţă interioară zero şi se mai întâmplă să vreau să rup o bucată din viitor şi să o comprim până la epuizare. Ca mai apoi să ne trezim noi toţi cei răniţi sub un soare care luminează amintirile oricât de dureroase ar fi ele, pentru că.. să fim realişti. Nimeni nu-ţi poate lua amintirile.

Am încercat să te schimb, iubindu-te. Dar am sfârşit prin a fi eu cea care s-a schimbat. Pentru că doar cel ce iubeşte se schimbă!
1476487_591042117631473_1835811007_n

Când priveşti înapoi pentru câteva secunde…

A privi înapoi nu e o filozofie prea bună de viaţă, dar e necesară o astfel de autoevaluare din când în când. Momentul ăla când te apuci să reciteşti jurnale, postări mai vechi de pe bloguri sau de pe oriunde mai scrii şi să te uiţi la poze vechi. Automat începi să asociezi momente cu stări de spirit care nu se pot uita pentru că rămân adânc inscripţionate undeva înăuntru. Si te simţi diferit, pentru că totul e diferit acum şi pentru că lururile din viaţa ta au evoluat în aşa maniera încât toate momentele grele s-au rătacit printre cele bune. Aşadar, uneori e nevoie să privim înapoi ca să realizăm că trebuie să mergem înainte cu 100% speranţă în viitorul nostru.

Viaţă inspirată din videoclipurile de manele

Şi tocmai când credeam că începe să se amelioreze fenomenul cu adolescenţii emo bătuţi de soartă şi  drama provocată de absenţa unor lucruri pe care aceste specimenele se aşteapta sa le primească pe tavă fară a depune pic de efort, se întâmplă să fiu prezentă la un eveniment destul de neplăcut. Eram împreună cu o prietenă şi aşteptam autobuzul în autogara 1 mai când pe la urechile noastre se perindă extraordinalele acorduri ale unei manele de jale. Ne întoarcem noi, şi vedem o tipă suspectă care schiţa nişte mişcări dubioase. Ei bine, individa  se tăia cu un ciob pe mână, asculta manele la telefonul pe care-l ţinea în buzunar şi plângea de mama focului. Primul impuls pe care l-am simţit a fost sa merg sa o opresc şi sa-i spun ca sunt multe alte cai prin care poate trece peste decepţii, dar mi-a fost frică să nu-mi înfigă ciobul ăla în gât. Sunt total împotriva automultilării, şi nu sunt singura, cu siguranţă. Dar cum am ales să o mai analizez pentru câteva momente, mi-am dat seama că trebuie să fie vreo fetiţa de 14 ani (aşa arăta) care a fugit de acasă pentru că suferea din dragoste, menţionez că avea şi un rucsac. Şi acum pot să spun că eram aproape de adevăr, dar lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Şi cum stăm noi şi ne uităm oripilate cum se taie fata aia pe maini şi plângea de mama focului pe fundal de manele, apare un poliţist venit să aştepte şi el autobuzul.  Acesta nu o observă pe individă, pentru că se aşezase cu spatele la întreaga scenă, şi mai departe. Însă o doamnă aflată în trecere ia atitudine şi îl aduce pe poliţist la locul faptei. Emonica noastră începe să strige şi să facă virgulă ca toate visele că ea vrea să fie lăsată în pace. Într-un final se mai linişteşte şi îi explică poliţistului că tocmai împlinise 18 ani şi fusese  dată afară de la Centru de plasament, fiind orfană. Avea şi buletin. Dar spre surprinderea mea, nu asta era problema. Întrebată de poliţist de ce se taie, fata raspunde pe un ton grav şi rastit: “Iubesc!”. Mie mi-a fost de ajuns să aud asta. Oricum aici mi s-a tăiat filmul pentru ca venise autobuzul. De apreciat este faptul că poliţistul a rămas să aibă grija de tipă, el aşteptând acelaşi autobuz pe care îl aşteptam şi eu. Acum.. un lucru nu înţeleg. Dacă ea ieşise din centru, însemna că trebuia să-şi facă griji în legătură cu locul unde avea să doarmă, ce să mănânce… Dar nu! Ea se tăia cu ciobul pentru ca.. iubea! Cum poate o iubire, dacă e iubire să te aducă în starea asta decât să te motiveze să mergi mai departe? Şi da, am judecat-o pentru că mi s-a părut strigător la cer.

CRUSH

E inimaginabil de frustrant cand simţi că ai putea face orice, dar eşti prins în lanţurile vârstei, bunului simţ şi limitelor impuse de mediul înconjurător. E trist când scrii sau îţi imaginezi  lucruri pe care AI VREA să le trăieşti, decât lucruri pe le-ai trăit deja. Şi aşa, într-un moment de pura nepăsare pentru tot ce te înconjoară, dai peste o persoana care iţi schimbă total percepţia asupra vieţii, chiar şi pentru cateva ore, zile… Şi asta ţi se întâmplă doar în lipsa acţiunii (e ciudată adresarea la persoana a II a, când probabil că lucrurile astea doar mie mi se întâmplă. Dar are ca efect ameliorarea sentimentului de singurătate, pentru mine cel puţin). Aşadar începi să gândeşti prin prisma părerilor acelei persoane. Ceea ce este, de asemenea, frustrant. Doare al dracu de tare…

Când am început…

Când am început să scriu aici era tot sfârşitul vacanţei de primăvară. Mai sunt cam…7 zile şi se împlineşte un an de când ne-am împrietenit, dragă blogule. Mi-a părut foarte bine de cunoştinţă, ştii bine, căci cele mai adânci gânduri le-am împărtăşit cu tine în tot acest timp. Îmi pare rău că am cam uitat, la prima vedere, să te vizitez în ultimele luni. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, de fapt nu am uitat, doar am avut nevoie de ceva timp să clarific câte ceva cu mine însămi. Dacă de obicei făceam lucrul ăsta împreună, am avut nevoie de ceva spaţiu, am avut nevoie să mă pierd de mine, de ceilalţi, de responsabilităţi, ca să-mi refac puterile. Puteri care practic nu au avut unde să se consume având în vedere notele…Cu toţii avem nevoie de pauze. Acum ma reculeg de prin trecut, mă adun bucăţică cu bucăţică ca să trăiesc mai departe visul intelectualului lucid (Keep calm and wear a mustache, they say…). M-am hotărât să ma hrănesc cu Octavian Paler şi să abuzez de geniul lui. O să-l folosesc drept bandaj pentru suflet. Cred că aşa o să supravieţuiesc dacă evoluţia mea strict fizică nu e una îmbucurătoare. Probleme de sănătate, bla bla bla. Sper doar că încet, încet – haosul din viaţa mea va fi decolorat măcar de relaţia cu divinitatea, încă instabilă, şi de singurul sentiment pur din viaţa mea, L.

P.S. (pentru puţinii care îmi citesc blogul)  Ţin să menţionez că nu m-am adresat publicului larg în acest post care se vrea a fi cel mai sincer dintre toate de până acum, ci blogului în sine, căci asta e cel mai important. Faptul că m-am descărcat prin a vorbi cu un bun prieten care mă scuteşte de prejudecăţi. Cel puţin pentru mine, asta e cel mai important…

Cristina Florea ♥

Eu când tac, scriu.

Blogu' lu' Florin

Tăieturi din ziar, editoriale, păreri

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Cuvintele din cărţi

blog de citate