Archive | Căutând liniştea RSS for this section

4 luni şi 10 zile

Într-o după-amiază liberă de luni (paradoxal, dar trăim în Romania..) doar muzica bună şi o cafea tare mă mai pot ţine pe linia de plutire.  Căci rău e să ai în preajmă oameni care te calca pe nervi, dar mai rău e fără rău… Şi când mă macină singurătatea, greu e să nu mă dau cu capul de pereţi, greu e să nu apuc câmpii! Sufăr de o groaznică lipsă de atenţie, iar în momente ca ăsta, mă simt inutilă. Şi aşa apare inevitabila întrebare pe care orice fiinţă muritoare care nu a atins încă iluminarea şi-o pune: Cum ar fi dacă n-aş fi? După ce în urma unor discuţii cu mine însămi şi cu cei din jur am înţeles  că ultimele 4 luni m-au adus într-o stare în care nu mă mai regăsesc, m-am hotărât că ar fi timpul să mă caut prin TRECUT. Şi am recapitulat fiecare moment în care ai plecat over and over again luând cu tine câte o bucăţică din mine, şi am dat de un puzzle încurcat format din nişte piese dezordonate până la haos. Mai rău e că lipseşte piesa de rezistenţă. TU! Rezolvarea? Există, bineînţeles… Mereu e o soluţie. Dar ce se întâmplă când cade bariera sorţii în calea tuturor planurilor şi dorinţelor mele? Acel orgoliu care opreşte confesarea.. acel orgoliu fără de care  m-aş putea reîntregi într-o secundă… Se întâmplă suferinţă, se întâmplă forţă interioară zero şi se mai întâmplă să vreau să rup o bucată din viitor şi să o comprim până la epuizare. Ca mai apoi să ne trezim noi toţi cei răniţi sub un soare care luminează amintirile oricât de dureroase ar fi ele, pentru că.. să fim realişti. Nimeni nu-ţi poate lua amintirile.

Am încercat să te schimb, iubindu-te. Dar am sfârşit prin a fi eu cea care s-a schimbat. Pentru că doar cel ce iubeşte se schimbă!
1476487_591042117631473_1835811007_n

Când priveşti înapoi pentru câteva secunde…

A privi înapoi nu e o filozofie prea bună de viaţă, dar e necesară o astfel de autoevaluare din când în când. Momentul ăla când te apuci să reciteşti jurnale, postări mai vechi de pe bloguri sau de pe oriunde mai scrii şi să te uiţi la poze vechi. Automat începi să asociezi momente cu stări de spirit care nu se pot uita pentru că rămân adânc inscripţionate undeva înăuntru. Si te simţi diferit, pentru că totul e diferit acum şi pentru că lururile din viaţa ta au evoluat în aşa maniera încât toate momentele grele s-au rătacit printre cele bune. Aşadar, uneori e nevoie să privim înapoi ca să realizăm că trebuie să mergem înainte cu 100% speranţă în viitorul nostru.

CRUSH

E inimaginabil de frustrant cand simţi că ai putea face orice, dar eşti prins în lanţurile vârstei, bunului simţ şi limitelor impuse de mediul înconjurător. E trist când scrii sau îţi imaginezi  lucruri pe care AI VREA să le trăieşti, decât lucruri pe le-ai trăit deja. Şi aşa, într-un moment de pura nepăsare pentru tot ce te înconjoară, dai peste o persoana care iţi schimbă total percepţia asupra vieţii, chiar şi pentru cateva ore, zile… Şi asta ţi se întâmplă doar în lipsa acţiunii (e ciudată adresarea la persoana a II a, când probabil că lucrurile astea doar mie mi se întâmplă. Dar are ca efect ameliorarea sentimentului de singurătate, pentru mine cel puţin). Aşadar începi să gândeşti prin prisma părerilor acelei persoane. Ceea ce este, de asemenea, frustrant. Doare al dracu de tare…

Când am început…

Când am început să scriu aici era tot sfârşitul vacanţei de primăvară. Mai sunt cam…7 zile şi se împlineşte un an de când ne-am împrietenit, dragă blogule. Mi-a părut foarte bine de cunoştinţă, ştii bine, căci cele mai adânci gânduri le-am împărtăşit cu tine în tot acest timp. Îmi pare rău că am cam uitat, la prima vedere, să te vizitez în ultimele luni. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, de fapt nu am uitat, doar am avut nevoie de ceva timp să clarific câte ceva cu mine însămi. Dacă de obicei făceam lucrul ăsta împreună, am avut nevoie de ceva spaţiu, am avut nevoie să mă pierd de mine, de ceilalţi, de responsabilităţi, ca să-mi refac puterile. Puteri care practic nu au avut unde să se consume având în vedere notele…Cu toţii avem nevoie de pauze. Acum ma reculeg de prin trecut, mă adun bucăţică cu bucăţică ca să trăiesc mai departe visul intelectualului lucid (Keep calm and wear a mustache, they say…). M-am hotărât să ma hrănesc cu Octavian Paler şi să abuzez de geniul lui. O să-l folosesc drept bandaj pentru suflet. Cred că aşa o să supravieţuiesc dacă evoluţia mea strict fizică nu e una îmbucurătoare. Probleme de sănătate, bla bla bla. Sper doar că încet, încet – haosul din viaţa mea va fi decolorat măcar de relaţia cu divinitatea, încă instabilă, şi de singurul sentiment pur din viaţa mea, L.

P.S. (pentru puţinii care îmi citesc blogul)  Ţin să menţionez că nu m-am adresat publicului larg în acest post care se vrea a fi cel mai sincer dintre toate de până acum, ci blogului în sine, căci asta e cel mai important. Faptul că m-am descărcat prin a vorbi cu un bun prieten care mă scuteşte de prejudecăţi. Cel puţin pentru mine, asta e cel mai important…

My Heart is Bro-o-o-o-oken!

Deci aşa te simţi când tot ce ai avut atârnă de un fir de aţă, gata să se prăbuşească în neştiinţă. Cuvinte nu mai sunt, nici speranţă, s-au dus toate. E complot, e capcană, e egoism, şi mai suntem noi, păpuşile unui Eliade care ne sugerează mântuirea, care ne aruncă din profan în sacru, aşa, ca şi cum ai trosni din degete. Dar tot noi avem ochii închişi. Şi cădem.  “am ajuns in sfarsit la final”

Mai e timp, dar se scurge…

M-am gândit că voi afla cum arată Oroarea, dar nu credeam că va mai fi timp să şi reflectez asupra ei… Aceasta inconştienţă  spontană născută din neant de când lumea şi odată cu ea, această întoarcere în lumea primordială a naivităţii şi a simplităţii cea rară, această  cunoaştere a tot şi a toate a străbătut o fracţiune de secundă timpul şi spaţiul şi s-a frânt într-un semafor, o culoare verde şi 8 secunde. Devine din ce în ce mai clar cu cât imaginea dispare. Din ce în ce mai uşor de înţeles cu cât drumul acela de urmat se curăţă de ceaţă prin puritatea amintirii din pântec. Şi cu toate astea, nu e decât o şansă, o nouă cale, un fel de convingere nefondată…

Sindromul omului frustrat

E un mare, mare gol care-mi “ocupă” mintea. Cu un Camil Petrescu care-mi întinde corzile înţelegerii peste limită, chiar dacă nu există încă riscul ca acestea să se rupă, şi un timp liber folosit oarecum într-un mod nerentabil, starea mea de spirit ia o întorsătură dramatică. Vechile obiceiuri se întorc. Mai ales în cazul unei persoane care traieşte în trecut, analizându-şi  la nesfârşit puţinele gesturi făcute faţă de unii şi alţii, controlate pe moment, dar care pur şi simplu nu îi dau pace! O să numesc asta sindromul omului frustrat. Aş putea fi puţin mai originală în legătură cu asta, dar cui îi pasă? Acum, că veni’ vorba… Un mare om al timpurilor noastre (printre puţinii) a spus că cine nu îl păstrează pe acest “Cui îi pasă?”, o ia razna în zilele noastre… Şi iată că am gasit şi leacul la boala asta cu nume neoriginal. PACE!

Cristina Florea ♥

Eu când tac, scriu.

Blogu' lu' Florin

Tăieturi din ziar, editoriale, păreri

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Vreausapotsapotsavreau

Note, stari, zile