Prejudecata e mostrul de sub pat. De asta patul tău e rece

Încă odată, fenomenul schimbării ia amploare prin intermediul oamenilor care iși deschid sufletele pentru a-și împărtăși sentimentele. Așa cum tot ce e frumos și original vine din inimă și e trecut prin filtrul personal, acest articol este creat cu scopul de a se alătura unei colectivități de oameni care promovează conceptul de „minte deschisă” prin campania de pe EBloguri lansată împreună cu Adina Banea și SexHibition.

Dacă am încerca să explicăm de ce și când se naște prejudecata în educația noastră, ar dura o veșnicie. Și, cu siguranță, timpul pe care îl pierdem sub influența sa nu se mai poate întoarce înapoi. Așa că de ce să mai explicăm, dacă „A explica ucide arta”?!

Ți s-a întâmplat vreodată când erai mic și vizionai un film împreună cu familia, să fie o scenă de dragoste sau sex, și să ți se spună „Pune mâna la ochi!”? Tuturor ni s-a întâmplat, cu siguranță! Și tu încercai să te uiți printre degete, nu? Și eu! Cam la asta se rezumă începutul relației om-sex: la a interzice, a fi curios și a cunoaște. O relație care nu prea poate evolua până când nu devii conștient de forța interioară pe care o posezi. Ingredientul surpriză care face ca relația să alunece pe făgașul corect este INTUIȚIA, acel lubrifiant care odată ales, trebuie consumat complet.

Urmează momentul inevitabil în viața fiecăruia dintre noi, când vei simți o lipsă copleșitoare, iar dacă mai ai și norocul să te aflii într-o mulțime de oameni, și nu singur între patru pereți, poți evita o eventuală depresie. De fapt, poți găsi CHEIA care-ți poate deschide lacătul sufletului (și al fermoarului de la pantaloni) dacă ești femeie, iar dacă ești bărbat vei simți fiorul care-ți va confirmă că femeia din celălalt capăt al încăperii, e deschizătura în care CHEIA ta se va potrivi perfect! E un mecanism al naturii de care poate suntem conștienți sau poate nu. Dar ce este cert, este faptul că toți îl urmăm mânați de o pornire interioară inconștientă.

Pasul următor: Te cheamă Eva și ai găsit CHEIA. În dimineața următoare o prietenă te invită la cafea. Accepți, bineînțeles. Intrii în cafenea etalând un zâmbet de 5 stele. Prietena ta te întreabă ce s-a schimbat. Iar tu răspunzi că ți-ai cumpărat o pereche nouă de pantofi care-ți completează viața. Ea vrea să îi vadă iar tu te eschivezi spunând că aștepți momentul potrivit să îi porți. Ei bine acel moment metaforic când îți vei etala pantofii va fi și cel în care îi vei împărtăși lui Adam că te face fericită.

În definitiv, este clar că cele mai frumoase momente se nasc din puterea de a îndrăzni, din curajul de a-ți asculta intuiția…În atingerea a două trupuri ce descoperă compatibilitatea androgină nu este nimic rușinos. Este artă și natură.

Cam aşa stă treaba cu iubirea

Acum ceva timp am primit un cadou frumos de la viaţă, care mi-a colorat-o şi condiment-o aşa încât a început să prindă gust şi sens. Andrei. Şi a venit la pachet cu iubirea pe care mi-a împărtăşit-o. O iubire complexă care m-a trecut prin toate nivelele de existenţă umană posibile. M-am simţit stăpâna Universului lângă el, dar şi sclava îngenunchiată de frica de a pierde tot. Cam despre asta e vorba când iubesti… te pierzi pe tine însuţi şi te regaseşti în dorinţele lui. Şi partea cea mai frumoasă e că te regăseşti dezbrăcată de orgoliu şi prejudecăţi, pură ca în pântecul mamei. De asta prin iubire renaşti. Când greseşti şi te comporţi ca un copil răsfăţat, bărbatul adevărat te ceartă, te pedepseşte și alege să te vegheze din umbră până când consideră că ţi-ai învăţat lecţia. Dar niciodată nu te părăseşte! NICIODATĂ
Te iubesc, Andu! ❤

De ce mi se întâmplă mie asta?!

Întrebare retorică, presărată cu mici urme de victimizare. Tipic omenesc, de altfel.

Viața asta, în splendoarea și grandoarea ei, este o multitudine însumată de momente ce au menirea de a ne conduce spre un anumit țel, prestabilit de o forță necunoscută nouă, dar totuși, atât de familiară. Este inutil să cunoști o astfel de definiție amplă, dacă nu o aplici drept anestezie a propriei existențe. Cam la asta se rezumă totul în viață… La a fi fidel certitudinilor pe care le-ai adunat de-alungul timpului. Dar aici intervine simțirea, ceea ce este opusul a ceea ce am descris până acum, al rațiunii. Sunt prinsă de ceva timp într-o relație bolnavă. și deși cunosc toată teoria pe care s-ar baza eventuala și necesara ruptură definitivă, nu pot să o urmez. De asta se spune despre dragoste că e retardată!

Sunt dezamăgită de mine. Tu ești paralel. Sau ai devenit între timp…

Nenorocit cel ce este atins cu un deget şi işi simte viaţa tulburată de uragane. Dezamăgirea faţă de propria persoană distruge orice încercare de a mai face faţă societăţii.Sunt pedepsită crunt pentru negarea propriei naturi, îndepărtându-mă de mine, apoi afundtă şi mai mult în abis de eşecul cunoşterii. Ce rost mai are o viaţă nenorocită, ce rost mai am eu dacă mi-am pierdut şi cea mai mică dorinţă de a mă face plăcută sau de a mulţumi pe cineva..? Nu mai am nici putere să strig după ajutor…

Autoconvingerea

Am înţeles că în viaţă cele mai grele încercări îţi sunt date ca să vindeci nişte răni rămase poate nerezolvate dintr-o posibilă viaţă anterioară. De asemenea aşa zişii “pitici pe creier”, nu rămân neexterminaţi. De exemplu să zicem că te cheamă Marta şi nu suporţi sub nici o formă fumul de ţigară. Şi jigneşti în stânga şi în dreapta din cauza asta. Să nu miri dacă numai de fumători o să ai parte până în momentul când o să treci printr-o schimbare de concepţie.

Viaţa e ceva sublim, aşa că în momentul când nu te mai simţi bine într-o anumită situaţie, nu te complace, suflete, pentru că există mult prea mult frumos în jur ca să nu îl vezi din caua tristeţii ce îţi împăienjeneşte privirea… Zâmbeşte-i vieţii ca să îţi zîmbească şi ea înapoi. Fă tu primul pas! Tu eşti parte din viaţă, din întreg. Nu viaţa e parte din tine… Dă-ţi libertatea de a trăi fericit!

Karma sau frica îmi stau în cale?

Condamnat pentru felul cum îţi trăieşti viaţa eşti întotdeauna când trăieşti pentru tine. Dacă înainte întrebarea după care îţi ghidai existenţa era “ce vor crede ceilalţi despre asta” şi între timp s-a produs vreun de-click în existenţa ta, transformând-o în “cum îmi  reflectă personalitatea ceea ce fac? şi “simt cu adevărat să fac asta?”, atunci ai atins primul grad în iluminare.

Sună a curs de psihologie. La asta mă pricep eu cel mai bine. Dar nu mă ajută la absolut nimic! Pentru că vreau sa stau de vorba cu karma. Şi psihologia mea nu poate să îmi facă conexiunea…😦 Vreau să o întreb dacă e ea de vină că nu sunt încă liberă sau e doar teama cea care îmi taie aripile. Sunt lucidă. Şi pot să îmi dau seama ce e bine pentru mine şi ce nu. Oare mă pedepseşte pentru că am început să vreau TOTUL de la suflet şi PREA PUŢIN de la viaţă?

Umila existenţă a conştiinţei

Nu trebuie să justific de ce este corect şi drept ceea ce scriu, cum nu trebuie să mai rămân în viaţa unui om dacă nu mă mai simt confortabil acolo. Cu cât am impresia că înţeleg conceptul de viaţă, cu atât îmi doresc mai mult să fiu un om mediocru. De ce la majoritatea scriitorilor şi geniilor le lipsea o doagă şi erau depresivi? Dacă deţineau o sursă inepuizabilă de concepte şi secretul inaccesibil pământenilor, de ce nu se adaptau?  Am simţit şi eu acea durere pe care o simţi când încerci să storci ce e mai bun din talentul creator. Cine nu a simţit asta pe “propriul suflet” nu are cum să înţeleagă şi poate crede liber că sunt pure aberaţii. Acum inspir adânc şi nu mai judec nici măcar pe cel ce îmi e suflet pereche. Libertatea e de neatins, conştiinţa nepătată!

Cristina Florea ♥

Eu când tac, scriu.

Blogu' lu' Florin

Tăieturi din ziar, editoriale, păreri

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Vreausapotsapotsavreau

Note, stari, zile